În ceea ce-l priveşte, Mircea Iorgulescu a declarat pentru „Adevărul” că nu a colaborat niciodată cu ofiţeri de Securitate. „Adevărul” susţine în schimb că Iorgulescu ar fi fost racolat de Securitate sub pseudonimul conspirativ „Dorin” în 1976 pentru a da informaţii despre scriitori şi că din 1985, sub numele conspirativ „Mirel” ar fi furnizat date despre „mediul” scriitoricesc. Ultimele note informative care i-au fost atribuite lui Iorgulescu datează din 1986. Apoi ce s-a întîmplat? N-a mai vrut Iorgulescu să presteze? A trecut în parohia celor de la DIE, de unde dosarele nu ies nici azi la iveală?

Îmi pun aceste întrebări fiindcă, potrivit documentelor, Iorgulescu începuse să fie el însuşi urmărit de Securitate, pentru delictul de sprijinire a literaturii moderniste, iar volumul lui despre lumea lui Caragiale, cu titlul iniţial „Marea trăncăneală”, a fost cenzurat începînd chiar de la titlu. Şi să nu uităm că din 1989 după ce a rămas în străinătate, Mircea Iorgulescu a devenit colaborator şi apoi angajat la „Europa Liberă”, iar după despărţirea lui silită de „Europa Liberă”, în urma unei încercări de puci împotriva lui Nestor Ratesh, căruia voia să-i ia locul, a lucrat la RFI. Cît de cîrtiţă la „Europa Liberă”, cum titrează „Adevărul”, putea fi Iorgulescu pentru a păcăli şi serviciul de protecţie al „Europei Libere” şi mai tîrziu şi RFI-ul unde a fost angajat după aceea?

Mircea Iorgulescu e din cîte ştiu, grav bolnav, în tratament cu citostatice. Asta n-ar fi o scuză pentru relaţiile cu Securitatea de care îl acuză CNSAS. Dar mi-ar plăcea să cred că nu minte cînd spune că n-a avut de-a face cu ofiţeri de Securitate.

Următoare şedinţă de guvern ar trebui ţinută la Maglavit, sub oblăduirea lui Petrache Lupu. Pe lîngă sprijinul lui Petrache, Boc ar mai avea şi avantajul că localitatea fiind mai mică şi sindicaliştii de acolo sînt mai puţini, încît ar ajunge autoritatea şefului de post pentru a-i ţine sub control.

Să le recunoaştem totuşi celor patru meritul că nu şi-au pierdut apetitul pentru dezbatere şi că apartenenţa la un partid sau altul n-a făcut din ei simple portavoci politice. Faptul că Preda, Voinescu şi Dâncu sînt de părerea că discuţiile de strategie şi despre înnoirea rîndurilor din partidele lor trebuie făcute deschis mi se pare proba unei mai bune înţelegeri a raporturilor care ar trebui să existe între alegători şi cei care vor să fie aleşi.

Timpul partidului secretos ar trebui să devină revolut. Partidele care nu acceptă să se deschidă cu adevărat către alegători vor deveni în scurtă vreme nişte găşti politice fără viitor. Omul obişnuit se simte tot mai puţin reprezentat de clasa politică. Antidotul nu mi se pare votul obligatoriu, ci întoarcerea reală a partidelor către alegători. În campaniile electorale politicianul român ar fi în stare să evolueze şi la bară verticală de dragul voturilor. După aceea devine secretos şi se îmbăţoşează în postura de parlamentar, de nu te mai apropii de nasul lui decît cu liftul. De aceea cred că măcar la începutul acestui experiment era mai bine ca Liviu Antonesei  să-şi fi lăsat deschis blogul de pe Voxpublica.

Iniţial, voiam să scriu această postare sub forma unui mesaj către Liviu. M-am abţinut fiindcă aş fi avut aerul că încerc să fac pe avocatul, într-o treabă în care sînt şi eu parte şi la care Liviu a decis să renunţe.

Nu mă bag în regulamentele Bisericii Ortodoxe Române, dar mă întreb ca mireanul de ce totuşi un preot să nu poată divorţa dacă nu se mai înţelege cu aleasa inimii sale? Sau viceversa, dacă soţia preotului se repliază prin divorţ într-o altă relaţie, ce-i rămîne de făcut abandonatului purtător de patrafir? Dacă ar fi ca la catolici, unde ştii de la bun început că dacă vrei să ajungi preot scoţi căsătoria de pe lista opţiunilor personale, preoţii noştri şi-ar face şi ei o strategie de viaţă adecvată. Dar de vreme ce li se îngăduie căsătoria, de ce nu li s-ar îngădui şi divorţul, măcar în anumite împrejurări.

Am cunoscut un preot de ţară, fost profesor de matematică, pe care îl bătea soţia. Nu că-i trăgea cîte o palmă. Mai trupeşă decît el şi înfiptă, îl bătea pînă fugea bietul popă din casă şi se refugia noaptea prin vecini, ca să nu doarmă pe-afară. Doamna preoteasă devenea violentă la băutură. Popa nu era nici el un antialcoolic, dar rămînea paşnic la chefurile lor în doi.

Într-o dimineaţă de iarnă-primăvară, cine frisona doar în pijama pe un scaun în mijlocul uliţei? Nefericitul preot, umilit şi de un cucui în frunte. Cu el n-ar fi avut nimic enoriaşii, totuşi s-au dus mai sus să ceară alt preot pe care nu-l bătea nevasta, să-l facă de rîs. Cînd cei doi au plecat din sat s-au dus cîţiva credincioşi să-i explice domnului părinte că pe el l-ar fi păstrat, dar prioteasa lui prea era de tot. N-ar fi meritat amărîtul popă dispensa unui divorţ? Fiindcă să-şi gonească nevasta din casă nu era în stare.

Iar preoţii loviţi de văduvie în tinereţe e mai bine să-şi ia cîte o menajeră cu care să stîrnească bănuieli enoriaşilor că le-ar fi şi ţiitoare, decît să li se îngăduie să se recăsătorească?

Am tot auzit şi citit chestiile astea, inclusiv de la Oxford Analytica, încît am început să intru la idei. Te pomeneşti că marinarul nu vrea să mai plece de pe puntea României nici după ce i se termină cel de-al doilea mandat! Vrea regim autoritar? I-ar plăcea – e imposibil să nu recunoşti asta. Dar are el pîrghiile necesare pentru asta? De pildă pîrghia guvernului se mişcă aşa cum vrea el? Dacă ne gîndim că premierul tocmai ce a fost bătut cu bulgări de nişte sindicalişti supăraţi şi că trage tot timpul cu coada ochiului către FMI, parcă pîrghia guvernamentală nu funcţionează grozav.

Are Băsescu în spate vreun serviciu secret care să-l susţină, ca pe Putin KGB-ul? I-ar surîde, însă nu e cazul.

În privinţa distrugerii opoziţiei, nu zic că Băsescu nu lucrează în această privinţă, dar el, în planul lui diabolic, ademeneşte minori sau handicapaţi mintal? Să zici că el e de vină că parlamentarul român sare ca o curcă beată din partidul lui în alt coteţ politic? Că le-o momi şi Băsescu, aruncîndu-le grăunţe prin gard, pe curcile parlamentare care îşi părăsesc partidele pentru a se alătura curcanilor independenţi, de asta nu mă îndoiesc. Dar curca parlamentară care de douzeci de ani tot sare după grăunţele puterii e chiar inocentă? Cînd în PD-ul lui Petre Roman a fost ales Băsescu în locul preşedintelui fondator, a urmat şi acolo o zburătăceală din care PSD-ul şi PNL-ul s-au ales cu efective sporite. Cînd la uşa PSD-ul lui Adrian Năstase se înghesuiau parlamentari şi foşti parlamentari din opoziţie, plus tehnocraţi independenţi, opoziţia chirăia că ne ameninţă partidul-stat. Că Adrian Năstase ar fi vrut ca PSD-ul chiar să devină un partid-stat în România iarăşi nu mă îndoiesc. Şi cu ce s-a ales, deşi era cît pe-aci să se aleagă?

În ceea ce-l priveşte, lui Băsescu puţin i-a lipsit să nu se aleagă şi nu cred că popularitatea lui a crescut de cînd lumea s-a convins că el n-are nici o soluţie miraculoasă anticriză şi că „pîrghia” sa de la Palatul Victoria umblă căpiată să găsească bani de pe o zi pe alta. Că în mintea lui, Băsescu o fi sperînd să devină dirijor peste două coruri parlamentare care să cînte cum le dă el intrările e cît se poate de posibil. Dar la ce-i foloseşte? Dacă-şi face iluzii că (şi) după plecarea de la Cotroceni ar putea fi marea eminenţă cenuşie a politicii noastre, asta înseamnă că – să nu se supere susţinătorii lui în absolut – nu-l mai ajută mintea ca pe vremuri.

Iliescu s-a trezit, după ce s-a despărţit definitiv de Cotroceni, că l-a lăsat partidul din braţe, ca să-l scoată din scăldătoare pe Geoană. Emil Constantinescu a păţit-o şi mai rău după ce a renunţat să mai candideze, închipuindu-şi că mai poate strînge capital politic atunci cînd a vrut să se întoarcă. Nu văd de ce Băsescu ar avea o soartă mai bună decît predecesorii lui după ce va părăsi palatul prezidenţial. Va deveni şi el un fost care probabil că va continua să se agite ca să nu-l uite lumea. Dar chiar dacă viitorul preşedinte va fi pregătit de el nu cred că Băsescu se va alege de aici cu mai mult decît cu o invitaţie să facă turul oceanelor lumii într-o excursie pentru ex-căpitanii de vapor nostalgici.

Dar nu e tot Vîşinski cel care a susţinut PCR-ul în drumul său către putere încă din anul 1945? E adevărat că acelaşi Vîşinski se îndoia că nesusţinut PCR  ar fi putut cîştiga mai mult de 10 % din voturi la alegerile din 1946.

Totuşi, pentru memoria lui Ion Iliescu, Vîşinski a zis, dar cel care a desfiinţat Senatul a fost aşa-numitul baron roşu, Petru Groza. Ion Iliescu ştie foarte bine cum au stat lucrurile la vremea aceea, ca unul care cunoaşte de la vîrf istoria PCR şi a ascensiunii sale la putere.

Că Ion Iliescu îl bănuieşte pe Băsescu de intenţii autoritariste sau chiar dictatoriale, ăsta e dreptul lui, de om care a văzut cum funcţiona Marea Adunare Naţională. Dar fostul student la Moscova şi fostul aparatcic de nădejde al PCR pare să fi uitat cum şi în ce condiţii se făceau alegerile pentru Marea Adunare Naţională. Să fi uitat însă cel care-şi aminteşte de Vîşinski că Senatul României n-a fost desfiinţat în urma unui referendum, ci în urma unei hotărîri a guvernului Petru Groza?

Memoria lui Ion Iliescu nu funcţionează prost din cauza vîrstei, ci dinadins, din motive politice. Oricum nu el era cea mai potrivită persoană care să-l vorbească de rău pe răposatul Andrei Ianuarievici, fie măcar şi pentru că trimis la facultate la Moscova, Iliescu s-a căsătorit acolo cu dna Nina.

Poate că nu s-ar fi întîmplat asta fără intervenţia lui Vîşinski în Romînia din 1945, executată prompt de Petru Groza, urmată de victoria în alegeri a partidului care avea să-i ajute să se cunoască mai bine în anii studiilor moscovite pe Ion Iliescu şi pe Nina.  Sau te pomeneşti că la cea de-a patra sa tinereţe, Iliescu îi transmite – via Băsescu – un mesaj cifrat doamnei sale, că ar începe o viaţă nouă?

Ceea ce mă miră e că pînă acum nimeni din breasla tinichigiilor nu l-a propus pentru titlul de tinichigiu de onoare. Atunci să fi văzut dilemă prezidenţială. Putea să refuze un asemenea omagiu, sub pretextul că nu şi-a îndeplinit decît sarcinile din fişa postului cînd a spus că ţara are nevoie de mai mulţi ca ei, nu de filosofi?

Administrativ vorbind, preşedintele USR, Nicolae Manolescu, are toată dreptate să mă someze să-mi plătesc cotizaţia la Uniune, dacă vreau să nu fiu suspendat din calitatea de membru. În ceea ce mă priveşte, nu-i pot răspunde decît ca Moromete agentului fiscal din sat: „N-am, Jupuitule!”.

Dar, pe de altă parte, am remarcat că la România literară N.Manolescu a renunţat şi la Gabriel Dimisianu şi la Adriana Bittel şi la Constanţa Buzea. Şi că au plecat sau vor pleca de la revistă Alex Ştefănescu (care a demisionat deja) şi Ioana Pârvulescu (pe cale să). Asta mă face să cred că  în ceea ce mă priveşte, Nicolae Manolescu şi Varujan Vosganian, Jupuitul său liberal, după ce m-au scos de la România literară vor să mă scoată şi din Uniunea Scriitorilor, dar cum  cu plata impozitelor sînt la zi, din România nu pot fi dat afară.

În limbaj mai liber „amărăciunea” lui Crin ar fi putut fi exprimată astfel: Ce-a căutat Dinu la cîrciumă cu ofiţerul Cataramă taman în seara în care el a fost ales preşedinte? Ce semnal a vrut să dea Patriciu cu cina asta? Să fi avut Cataramă o misie care nu suferea amînare din partea lui Băsescu? Ori să se fi dus să-i ceară asigurări lui Patriciu că nu va fi dat afară din partid?  Orişicît, nu se cădea ca Dinu să se lase pozat cu Cataramă la ieşirea din cîrciumă, după ce el, Crin, spusese că Viorel ar trebui exclus din PNL. Fiindcă unii ar putea interpreta această întălnire ca pe o dovadă că Patriciu face ce vrea în partid, ignorînd sau chiar sfidînd, în seara alegerilor, cuvintele şi preferinţele preşedintelui partidului.

Nu-mi amintesc ca pînă acum Crin Antonescu să-şi mai fi permis să comenteze dezaprobator cu cine merge Patriciu la restaurant. Şi nici să-i fi pus vreodată la îndoială „mogulului” calitatea de liberal, de la înălţimea funcţiei sale: Cine nu-i cu mine (la cîrciumă) e împotriva mea.